· Ce
se înțelege prin strategie didactică?
”Strategia este parte
componentă a artei militare, care se ocupă cu problemele pregătirii,
planificării și ducerii războiului și operațiilor militare.” (DEX).
”Strategia didactică este modaliatatea în care învățătorul abordează
o problemă didactică, concepând și realizând acțiunea de rezolvare a ei.
Aceasta presupune o reflecție asupra datelor problemei, luarea unei decizii
privind calea de urmat, stabilirea experiențelor de învățare solicitatate de
obiectivele didactice urmărite.” (Mircea, 2006, p. 325).
“Stilul” reprezintă o variabilă organizaţională ce cuprinde
componente psiho-sociale şi manageriale cu un grad înalt de influenţă în planul
relaţional şi interacţional pedagogic. (Massari, 2009,
p. 37).
”Stilul de instruire reflectă
ansamblul de trăsături de personalitate, comportament, raporturi
interpersonale, competențe și aptitudini specifice, roluri asumate și calități
personale, manifestat constant în activitatea de desfășurare a procesului
educațional.” (Massari, 2012, p. 54)
„Stilul de învățare este
o matrice specifică şi preferenţială de tratare/procesare/prelucrare a
sarcinilor de învăţare, prin care punem în mişcare strategiile, adaptându-le la
cerinţele unui mediu nou creat.” (Masari, 2009, p. 37)
„Structura strategiei implică:
-
metodele de instruire;
-
mijloacele de instruire;
-
formele de organizare a instruirii;
-
modul de organizare și de abordare a
învațării.
Caracteristicile
strategiei didactice:
-
Caracter normativ (se bazează pe
prescripții și reguli care țin de predare-învățare-evaluare);
-
Reprezintă structurarea și înlănțuirea
situațiilor de învățare/instruire;
-
Integralitatea (vizează ansamblul
instruirii);
-
Caracterul probabilistic, dinamic,
perfectibil;
-
Aspectul metacognitiv (profesorul este
model și mediator al cunoașterii.” (Massari, 2009, p. 36).
,,Cadrul de organizare a
strategiilor instruirii propuse de Dan Potolea cuprinde următoarele componente:
-
Modul de organizare al elevilor
(frontal, individual, pe grupe);
-
Tipul de învățare;
-
Sarcina de învățare
(comună/diferențiată);
-
Dirijarea învățării (controlată,
semi-independentă, independentă);
-
Metode și mijloace.
Ioan Cerghit enumeră patru categorii de
elemente componente ale unei strategii didactice:
-
Modurile de abordare (tipurile de
experințe de învățare prin receptare, descoperire, problematizare, cooperare);
-
Metodele;
-
Suporturile didactice;
-
Forme de organizare a activității.
Factori de care depinde organizarea
strategiilor didactice:
1. ”Variabile care țin de profesor
2. Variabile care țin de colectivul de
elevi:
a. particularitățile
clasei;
b. mărimea
colectivului;
c. gradul
de motivare al elevilor și pregătirea pentru a lucre în grup/ individual;
d. aptitudinile
și nivelul de pregătire pentru un anumit domeniu.
3. Variabile care țin de curriculum:
e. finalitățile
macrostructurale și microstructurale urmărite;
f. natura
obiectivelor și conținutului;
g. experințele
de învățare propuse elevilor
4. Variabile care țin de organizarea
școlară:
h. timpul
școlar;
i. spațiul
școlar;
j. resurse
materiale.” (Oprea, 2009, p. 18).
Tipuri
de strategii:
·
După
gradul de generalitate:
-
strategii generale;
-
strategii particulare.
·
După
prioritățile acordate:
-
strategii centrate pe elev;
-
strategii centrate pe învățare;
-
strategii centrate pe conținut, pe
predare, pe profesor;
-
strategii centrate pe deopotrivă pe elev
și pe conținut;
-
strategii centrate pe grup sau microgrup
(munca în echipă).
·
După
natura activității depuse:
-
strategii cognitive;
-
strategii metacognitive;
-
strategii acționale sau psihomotorii;
-
strategii afectiv-psihomotorii.
·
După
logica gândirii:
-
strategii inductive – pun elevii în fața
realității și îi conduc prin analiza faptelor empirice a exemplelor, a
observației la desprinderea punctului comun al noțiunii;
-
strategii deductive – de la cunoștințe
generale la cunoștinșe concrete;
-
strategii trasductive - explicația prin
metafore;
-
strategii dialectice;
-
strategii ipotetice;
-
strategii analogice - mediere prin
intermediul unui model;
-
strategii analitice ;
-
strategii integrative - îmbină gândirea cu
acțiunea, studiul theoretic cu activitatea practică;
-
strategii descriptive – centrate pe
organizarea și clasificarea (enumerarea) elementelor, pe generalizarea prin
modele taxonomice;
-
strategii ludice;
-
strategii mixte.
·
După
gradul de dirijare a învățării:
-
strategii algoritmice – determinarea
riguroasă a succesiunii de operații, care descriu pas cu pas parcurgerea
procesului de învățare;
-
strategii bazate pe principiul
programării;
-
strategii computerizate;
-
strategii semi-algoritmice.” (Cerghit,
2008, p. 332-336)
„Caracteristicile
stilului de instruire:
·
competența
științifică - desemnează abilitățile necesare
pentru manipularea cunoștințelor;
·
competența
socială - optimizarea relațiilor interumane prin și din
activitatea; educativă reflectată în
capacitatea de a stabili fără dificultate relații adecvate cu elevii;
·
competența
managerială - gestionarea situațiilor specifice,
demonstrând capacitatea de influențare a clasei în general și a fiecărui elev
în particular;
·
competența
psihopedagogică - reprezintă factorii necesari pentru
construcția diferitelor componente ale personalității elevului.” (Massari,
2009, p. 38)
„K.
Lewin, R. K White care au identificat trei stiluri de conducere a unui grup:
1. Stilul autoritar
- se caracterizează prin faptul că
liderul determină întreaga desfășurare a activității, el dictează tehnicile și
etapele activității, fixează fiecărui membru al grupului sarcinile de muncă.
2. Stilul democratic
- problemele sunt discutate și deciziile sunt luate cu participarea întregului
grup, care beneficiază de încurajarea și asistența liderului. Perspectivele și
etapele activității sunt schițate la început, iar liderul sugerează două-trei
tehnici de lucru.
3. Stilul laissez-faire
- presupune un rol pasiv al liderului. Membrii grupului au întreaga libertate
de decizie în ceea ce privește etapele de desfășurare a activității și metodele
utilizate. Liderului nu se amestecă în activitatea grupului.” (Sălăvăstru, 2004,
p. 157)
„Vroom
clasifică stilul educațional raportându-se la modelul normativ:
1. Autocrat I:
profesorul ia singur decizia pe baza informațiilor deținute până atunci;
2. Autocrat II:
profesorul obține informașii suplimentare și apoi decide;
3. Consultativ I:
profesorul este cel care prezintă problema unor membri relevanți, apoi
hotărăște singur;
4. Consultativ II:
profesorul accept adesea ca membrii grupului să ia decizii.” (Massari, 2009, p.
39)
,,Necesară învățării, predarea trebuie să fie si utilă
acesteia, adică să fie concepută și organizată după nevoile și posibilitățile
învățării. Cel putin trei elemente
definesc, cu deosebire, calitatea predării: metodele, strategiile și stilul de
predare. Se disting un număr de 10 stiluri didactice:
1. Stilul de comandă sau
directiv: bazat pe autoritatea profesorului care comandă
succesiunea activităților sau activităților impuse, în totalitate, prin
intermendiul programării (a programelor-nucleu)
2.
Stilul practic – bazat pe o explicație
precisă, apoi pe o execuție prin imitatie din partea subiectului.
3. Stilul de reciprocitate – bazat pe evaluarea reciprocă, după criterii pregătite de profesor (ca
în
cazul activității în echipă, a învățării în perechi).
4. Stilul de autocontrol - cu accent pe autonomia subiectului și capacitățile sale de
autoevaluare.
5. Stilul
de incluziune -
de includere a elevului în îndeplinirea unor sarcini de niveluri
diferite, el fiind acela
care decide la ce nivel se poate implica.
6. Stilul
centrat pe descoperirea dirijată.
7.
Stilul centrat pe descoperirea convergentă - menit să conducă la descoperirea
soluției unei probleme, la
formularea unei concluzii prin raționament și gândire critică.
8. Stilul centrat pe activitate divergentă – ce
conduce gândirea pe traiectorii
necunoscute, neobișnuite,
spre soluții inedite, spre creativitate.
9. Stilul
bazat pe proiectarea programului individual (personal).
- Stilul inițiat de cel care învață - acesta având posibilitatea să inițieze experiențe
proprii, să le proiecteze,
să le execute și să le evalueze.” (Petrescu, 2000, p. 129)
Bibliografie
· Cerghit,
Ioan, 2008, ,,Sisteme de instruire
alternative și complementare”, Editura Polirom, Iași;
· DEX;
· Massari,
Gianina-Ana, 2009, „Teoria și metodologia
instruirii”, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași;
· Massari,
Gianina-Ana, 2012, ”Teoria și practica
instruirii și a evaluării”, Editura Performantică;
· Mircea,
Ștefan, 2006, ,,Lexicon Pedagogic”,
Editura Aramis, București;
· Oprea,
Crenguța-Lăcrămioara, 2009, ,,Strategii
didactice interactive”, Editura Didactică și Pedagogică, București;
· Sălăvăstră,
Dorina, 2004, ,,Psihologia educației”, Editura
Polirom, Iași;
· Petrescu, Paloma, 2000, ,,Management
educațional”, Editura Dacia, Cluj-Napoca.